Tara - continuare...

A trecut ceva vreme de la prima postare, in care va povesteam primele doua zile din tura noastra pe raul Tara. Am tot vrut sa va povestesc si ziua a treia (si ultima) dar mereu au avut prioritate alte nimicuri si uite-asa a trecut mai bine de o jumatate de an ...

Intr-una din zilele trecute, ajungand din intamplare printre pozele verii trecute, am dat peste pozele si filmele din Muntenegru. M-a lovit un dor de locurile alea si de vaslit pe apa curata ca lacrima ... asa dor ca m-am hotarat sa fac cumva sa postez si ce-a ramas nefinalizat.

Deci tineti-va bine, urmeaza ziua a treia, o zi plina de emotii, si de data asta nu datorita peisajelor de poveste ca-n primele doua zile, ci datorita repezisurilor "breathtaking" cum ar zice un ungur adevarat.

<day three>

Dupa o noapte fara prea mult confort (5 persoane in 2 corturi) "satra de tigani" se trezeste. Bineinteles ca vaslasu' Florinache mai intinde un pic de somnul ala dulce de dimineata.1

Soarele e sus pe cer, se arata o zi ideala pentru caiaceala.

Strangem corturile, bagajele, echipamentul si mergem la masa. Stand sa-mi astept cafeaua in fata barului am tras cu ochiul in bucatarie. Imi amintesc ca am vazut o tanti de varsta a 2-a spre a 3-a, cam cat o teracota, miscandu-se greu de colo colo prin bucatarie si asezandu-se des pe un scaun care cred ca-i era rezervat dumneaei pentru pauzele dese de plimbat. Nici cand statea pe scaun nu statea degeaba, le dirija pe tinerelele care munceau ca furnicile de zor. Atuci mi-a fost clar de ce mancasem asa bine la cina si la micul dejun: tanti Anija (s-o numim) semana perfect cu etalonul bucataresei unguroaice (Erji neini cum am numit-o cu multi ani in urma) si cu etalonul socacitei romance de pe la nuntile, botezurile si inmormantarile de la tara (matusa Marie, cum am numit-o si pe ea cu mult timp in urma). Deci sa stiti de la mine, daca nu v-a invatat nimeni pana acum, ca acolo unde vedeti in bucatarie o tanti dinasta cat o teracota care prezinta comportament de diriginte de santier, acolo nu se poate sa nu fie mancarea buna. Daca nu-i, eu va dau banii inapoi.

Nu ne-am prea stresat noi sa plecam prea devreme pentru ca stiam ca mai avem doar 15 km pana la Šćepan Polje, unde trebuia sa ne intalnim cu Rade abia pe la ora 15. Rafturile parcate de cu seara pe malul de langa camping au inceput cate unul, cate doua sa o ia la vale.

Asa se cara bagaje "like a boss" :-)

Intr-un final am pornit si noi la vale. Eram curiosi ce ne asteapta pe ultima bucata, fiind singura pe care n-a mai fost niciunul dintre noi. Erau doar 15 km dar bosniacii si muntenegrenii o numesc (pe dumneaei, bucata) Rock'n'Roll. N-a trecut prea mult si am aflat si de ce:



Asa a inceput dansul. Primul repezis mai tare dar inca n-a facut bulbuci pe sub apa niciunul din noi. Dar situatia urma sa se schimbe. Urma adevaratul Rock'n'roll, o zona cu repezisuri de grad II si III si as indrazni sa zic chiar III+ pe alocuri. Repezisuri lungi pe care daca te rasturnai (de eskimo-roll nu se pune inca problema prin zone dinalea pt niciunul din noi) trebuia sa-ti feresti fundu' (sau curu' cum ii mai zicem noi) mai ceva decat intr-un club cu poponari necantati de mult ( you know what I mean?).







Am prins o serie de cateva repezisuri la care tot cate doi cadeam, ca secerati. Singura care n-a cazut deloc a fost Oana, lucru pentru care imi scot palaria inaintea ei.




Dupa o vreme am inceput sa citesc ingrijorare pe fetele tuturor, nu mai era chiar gluma. Cu fiecare rasturnare pierdeai energie din cauza apei reci si din cauza efortului de a iesi la mal si de a goli caiacul de apa (credeti-ma pe cuvant ca inotul in curent nu-i ca inotul in piscina la UBB sau la Aquina). Eram ingrijorati ca in ritmul asta nu mai ajungem la ora stabilita sau chiar o tinem tot intr-o rasturnare pana seara.
La urmatorul repezis, Buk Zelena, Dirigu s-a dat jos si a prospectat putin zona pentru ca nu prea se vedea, pe dupa bolovanii uriasi, ce ne asteapta. Cam asta ne astepta pe prima bucata a repezisului:



Cu o prospectare buna a zonei, si cu cate-un morcov in fund, suficient de mare incat sa fim atenti la fiecare bolovan, la fiecare groapa (da groapa) am trecut cu totii fara nici o victima si asta ne-a redat increderea ca putem s-o scoatem la capat si s-o scoatem in timp rezonabil.

Ne-am oprit sa ne odihnim putin pentru ca dansasem deja o tura buna de rock'n'roll. Tot aici m-am hotarat sa incerc ceea ce trebuia sa fie primul meu eskimo-roll filmat cu care m-as fi mandrit pana la adanci batraneti. Din cateva incercari partea cu eskimo-roll-ul am izbutit-o (cu toate ca Riot Edge-ul meu nu prea e facut el pentru asa ceva) dar partea cu filmatul n-a prea iesit. Din ceva motiv butonul camerei n-a declansat filmarea si eu am prestat fara sa stiu, doar pentru spectatori (telespectatorii trebuie sa mai astepte... stati tunati). Multumiti ca ne-a iesit eskimo-ul filmat (asa credeam noi) am luat-o din nou la vale:

N-am mai vazut atatea rafturi in viata mea (nici macar la televizor). Coborau tot cate 2, cate 3, cate 4. Ma gandeam ca plecasera aproape toate inainte noastra, dar se pare ca la Encijan ajungeau in continuu rafturi pe drum. Cred ca scot ceva banuti bosniacii si muntenegrenii din afacerea asta, dar cred ca o merita.

Oana cred ca incerca sa ma scufunde dar nu stiu de ce, sau poate doar ne oprisem sa-i stalkerim pe rafteri?

Riot Team Romania

(fo' da' haters, cum ar zice raperu')

Promit sa-l iau cu mine si-n alte tari pe unde-o sa mai padelez.

Repezisurile se mai domolesc si incep sa apara din nou peisaje de vis si noi incepem sa avem din nou curajul sa ne luam ochii de pe apa ca sa le privim.

Unul dintre ultimele repezisuri... stiam ca trebuie sa fim deja aproape de Šćepan Polje.

In departare se zareste podul de la Šćepan Polje, suntem ca si ajunsi. Am intarziat cam o ora dar nu prea ne punem problema ca Rade sa nu ne fi asteptat. Ne intrebam doar daca s-o fi enervat pe noi sau nu (Rade nu pare omul pe care sa-ti doresti sa-l enervezi).

Rade ne astepta intr-adevar la Šćepan Polje si parea bucuros sa ne vada intregi, ba ne-a asteptat si cu o cutie de prajiturele (gand bun i-a dat Bunu Dudu, pt ca eu deja eram putin flamand si ne mai astepta un drum de vreo 3 ore peste munti inapoi la campingul lui Rade).

Pana cand Rade i-a ajutat pe Dirigu' si Directoru' sa urce caiacele la sosea, eu am profitat de moment si l-am rugat pe Aurica sa mi-l dea pe Domnul Magnum al lui sa incerc un eskimo-roll cu un caiac de white water adevarat. Mi-a iesit cel mai fain roll de pana acum, atat de fain incat era sa ma rastorn pe partea cealalta. Din pacate si roll-ul asta a ramas nefilmat pentru ca intre timp murisera bateriile camerei video.

Šćepan Polje - granita dintre Muntenegru si Bosnia.

Rafterii continua inca putin pana aproape de confluenta cu raul Piva.

Bucuros ca am scapat intreg de pe Rock'n'Roll

Pe drumul de intoarcere parcurgem in sens invers canionul raului Piva, pe care ar fi frumos sa-l vizitam si de jos.

Ajungem la un lac de acumulare, tot pe raul Piva, care oricat de frumos ar parea ma face sa ma gandesc ce frumos ar fi daca n-ar exista, sa fi ramas el canion intreg asa cum l-a lasat Bunu Dudu.

Ne bucuram ca niste copii pentru ca Rade s-a oprit la o carciuma (pe platoul dintre cele doua canioane) si ne cumpara bere baietilor si suc Oanei.

Cred ca e demn de mentionat faptul ca masina lui Rade are aprox. 450.000 de km (ni i-a aratat pe ceas)  si el a luat-o cu vreo 150.000 de km (ma intrebam cat o fi avut reali). Si batranica ne-a dus spre casa asa incarcati cum eram aprox 150 de km majoritatea pe serpentine (stiu, ca romani nu va prea puteti imagina asa ceva, dar aveti incredere in mine, muntenegrenii au astfel de drumuri).

A urmat o bucata de drum cu niste peisaje montante pe care prefer sa va las sa le admirati fara a fi bruiate de comentariile mele:

Dupa un drum foarte foarte frumos dar si obositor, am ajuns din nou la campingul Eko Oaza, la Rade. Bineinteles ca Rade nici nu ne-a lasat sa dam jos caiacele inainte sa o trimita pe Sanya (fiica lui) dupa sticla rece de slibovica si paharele. La Rade nimeni nu scapa fara sa bea macar un shtampel (cum ii zicem noi maramuresenii) de slibovica.
Pana cand am despachetat noi, sotia lui Rade ne-a pregatit inca o cina care nu mai are nevoie de descriere si am incheiat din nou seara cu povesti si glume la un pahar de bere/vin.

</day three>

Dimineata urmatoare am impachetat, am luat micul dejun, ne-am luat ramas bun de la gazdele noastre (cu promisiunea ca revenim) si am plecat la drum spre casa.


(Pictures courtesy of Hibiscussport , Oana Achim & Dragos Cristea)

Tara - lacrima Europei

Cred ca dupa primele trei imagini a priceput toata lumea de ce raul Tara poarta supranumele de "lacrima Europei". Va mai scriu doua-trei informatii generale despre raul Tara ca sa fim cu totii pe aceeasi pagina (nu ca n-ati putea sa le aflati de la prietenu' google), si-apoi va povestesc in cuvinte si-n imagini ultima noastra aventura pe Tara.
Raul Tara se afla in Muntenegru, in Parcul National Durmitor si formeaza cel mai lung (peste 100 km) si adanc (aprox 1300m) canion din Europa si al doilea din lume, dupa Grand Canyon. Pe o buna bucata (sa tot fie vreo 20-30 de km), Tara formeaza granita dintre Muntenegru si Bosnia, dupa care se uneste cu raul Piva pentru a forma raul Drina care curge in continuare in Bosnia. .
Raftingul si kayaking-ul este interzis intre orasul Mojkovac si Splavište (punctul de start, unde rangerul iti ia o sapca de bani inainte sa te lase sa pui caiacul pe apa). Inca nu ne-am lamurit exact daca e interzis pentru ca sunt portiuni de grad IV si V sau pentru ca vor sa protejeze mai bine flora si fauna din zona. Cele trei imagini de mai sus sunt din "zona interzisa" de pe un pod descoperit de Oana.
Bucata navigabila se intinde de la Splavište pana la Šćepan Polje, unde raul paraseste Muntenegru. Autoritatile locale zic (pe harta turistica) cum ca bucata ar avea 87 de km dar noi am masurat-o cu prietenu' Google Earth la vreo 65 de km.
Pretul care ti-l cere rangeru ca sa te dai pe toata bucata e de 63 de euro. Ni se pare cam mult sa dai aproape un euro pe kilometru, dar se pare ca nu-i prea scump din moment ce am revenit, vorba aluia de pe youtube: "e scumpe dar se merita". Am spus ca am revenit, pentru ca aceiasi "temerari" mai facusem o tura pe Tara in luna iunie, tura incompleta care ne-a cam bantuit pe 5 dintre cei 7 "temerari" pana ne-am intors.
Si-acum ca v-am facut o (prea lunga) introducere, cum ar zice unguru': Let the story begin...

Plecat-au 4 din Bucuresti, si cu mine (din Cluj) 5, ne-ar mai fi trebuit inca pe-atati s-o punem de-un Penes Curcanul, si-asa ca am pus-o doar de-o caiaceala pe Tara. Ne-am intalnit dis de dimineata la o benzinaria (ca tot romanu') din Drobeta Turnu Severin, ne-am reorganizat putin in doua masini si-am trecut Dunarea la fratii nostri sarbi. Dupa un drum de vreo 10 ore prin spatiul ex-yugoslav (cum ar zice un narator de soi) din care eu nu-mi amintesc aproape nimic pentru ca am dormit in spate ca soarecele-n siloz, ne-am oprit la un restaurant sarbesc unde am mancat un platou de miel pe care insist, dar insist, sa vi-l arat:

Imi pare putin rau ca nu vi-l pot arata complet, dar n-am apucat sa scot "smartfonu", ca flamanzii mei au si bagat furculitele-n carnea mielului. Oricum, cred ca va puteti face o idee ce orgasme culinare s-au intamplat pe-acolo.
Ne-am mai oprit putin pe malul unui lac din Serbia care mie-mi place foarte mult. Nu stiu cum ii spune dar va arat o imagine:

De-aici nu ne-am mai oprit decat in Muntenegru. Am ajuns spre seara la gazda noastra de data trecuta, Rade, proprietarul campingului Eko Oaza, care s-a bucurat foarte mult sa ne aiba din nou ca oaspeti dupa  doar doua luni de la prima vizita. Va recomand cu caldura campingul Eko Oaza chiar daca sunteti doar in trecere prin zona, in drum spre mare. Pentru ca ne-am simtit foarte bine ca oaspeti ai lui Rade si ai familiei sale, consider ca merita sa postez aici reclama lor de pe youtube:



Dupa bucuria revederii, am trecut la paharele de slibovica (shlibovitza) rece pe care Rade insista sa le serveasca cu oaspetii lui, semanand mult cu o gazda din Maramures (nici slibovica nu e mult diferita de palinca noastra de prune din Maramures). Intre timp, sotia lui Rade ne-a pregatit o cina delicioasa pe care am mancat-o pe nerasuflate, atat de buna incat am si uitat sa scot "smartfonu" sa o fotografiez pentru voi. Va pot spune ca mi-am depasit recordul la mancat pastrav. Am reusit sa termin doi pastravi marisori (si sunt grozav de mandru de mine).

<dayone>

Ziua urmatoare , pe la pranz ne-am deplasat la Splavište de unde a inceput caiaceala. Ne-am luat pe noi costumele de neopren (fara de care esti un om mort pe Tara) si, cu Dirigu in frunte, am pornit:

 Dirigu' deschide drumul.

 Pe bucatile linistite de apa mai stam la cate o poza.

Nu trece mult si se vede celebrul pod Djurdjevica Tara.

Dirigu cu Oana si vin si eu la bagare-n seama. :)

Toti turistii se fotografiaza pe podul Djurdjevica Tara, noua ne plac mai mult pozele de sub pod.

Prima oprire... "Cold Drinks" :)

Prima cascada

Dirigu face o poza cu "toata clasa": Aurel, eu, Ovidiu (Directoru') si Oana.

Mai vaslim putin si pe seara ajungem la...

... campingul (ei zic motelul) Radovan Luka, unde incheiem ziua cu o cina "din brishca" pentru ca mancare nu aveau, in schimb aveau bautura pentru un batalion.

</dayone>

<daytwo>

Incepem ziua a doua cu un mic dejun, tot din brishca, echipare in neoprene, o baita in rau, cateva poze facute de gazdele noastre de la Radovan Luka Camp, si la vaslit...

Ne oprim pentru o baie cu sarituri de pe stanca intr-o bulboana adanca si foarte frumoasa.

Prindem si cateva repezisuri noi pentru mine, pentru ca data trecuta, eu nu am ajuns pana aici.

Ne oprim din nou la cea mai frumoasa cascada pe care am vazut-o vreodata. De fapt sunt 2 cascade una langa alta. Enjoy...

A doua cascada.

Now, isn't that sweet? :)

Dusmanul (foamea) ne face sa ne oprim din nou intr-un loc ceva mai banal, fara stanci de sarit, fara cascade de admirat.

Putin mai incolo Dirigu mai gaseste o cascada, ceva mai retrasa, a trebuit sa facem (foarte) putin canyoning ca sa ajungem la ea. As zice ca merita si ea un loc in primele 3 cascade.

Dupamasa - spre seara ajungem la campingul bosniac  Encijan (Enţian). Aici mancare aveau din belsug dar nu aveau locuri de cazare deci a trebuit sa scoatem corturile.

Dupa ce am intins tot echipamentul pe un "throwline", am inceput sa aratam ca o mica sarta de tigani. :)

Cea de-a doua zi se incheie cu o cina delicioasa din care felul principal era MIEL, spre bucuria mea. Am mai stat la o poveste si o bere Nikšićko, preferata mea.

 </daytwo>

Mi-a placut mult atmosfera de la campingul Encijan. Terasa la care am mancat avea o groapa pentru foc si o gaura rotunda in acoperis, pentru fum. Focul mi-a prins bine de doua ori: ma incalzea la spate si gonea insectele (singurul lucru care nu-mi place in Muntenegru) cu fumul care pentru noi nu s-a dovedid greu de suportat.

<day three>

To be continued... statzi tunatzi ...