marți, 20 martie 2012

Tara - continuare...

A trecut ceva vreme de la prima postare, in care va povesteam primele doua zile din tura noastra pe raul Tara. Am tot vrut sa va povestesc si ziua a treia (si ultima) dar mereu au avut prioritate alte nimicuri si uite-asa a trecut mai bine de o jumatate de an ...

Intr-una din zilele trecute, ajungand din intamplare printre pozele verii trecute, am dat peste pozele si filmele din Muntenegru. M-a lovit un dor de locurile alea si de vaslit pe apa curata ca lacrima ... asa dor ca m-am hotarat sa fac cumva sa postez si ce-a ramas nefinalizat.

Deci tineti-va bine, urmeaza ziua a treia, o zi plina de emotii, si de data asta nu datorita peisajelor de poveste ca-n primele doua zile, ci datorita repezisurilor "breathtaking" cum ar zice un ungur adevarat.

<day three>

Dupa o noapte fara prea mult confort (5 persoane in 2 corturi) "satra de tigani" se trezeste. Bineinteles ca vaslasu' Florinache mai intinde un pic de somnul ala dulce de dimineata.1


Soarele e sus pe cer, se arata o zi ideala pentru caiaceala.


Strangem corturile, bagajele, echipamentul si mergem la masa. Stand sa-mi astept cafeaua in fata barului am tras cu ochiul in bucatarie. Imi amintesc ca am vazut o tanti de varsta a 2-a spre a 3-a, cam cat o teracota, miscandu-se greu de colo colo prin bucatarie si asezandu-se des pe un scaun care cred ca-i era rezervat dumneaei pentru pauzele dese de plimbat. Nici cand statea pe scaun nu statea degeaba, le dirija pe tinerelele care munceau ca furnicile de zor. Atuci mi-a fost clar de ce mancasem asa bine la cina si la micul dejun: tanti Anija (s-o numim) semana perfect cu etalonul bucataresei unguroaice (Erji neini cum am numit-o cu multi ani in urma) si cu etalonul socacitei romance de pe la nuntile, botezurile si inmormantarile de la tara (matusa Marie, cum am numit-o si pe ea cu mult timp in urma). Deci sa stiti de la mine, daca nu v-a invatat nimeni pana acum, ca acolo unde vedeti in bucatarie o tanti dinasta cat o teracota care prezinta comportament de diriginte de santier, acolo nu se poate sa nu fie mancarea buna. Daca nu-i, eu va dau banii inapoi.

Nu ne-am prea stresat noi sa plecam prea devreme pentru ca stiam ca mai avem doar 15 km pana la Šćepan Polje, unde trebuia sa ne intalnim cu Rade abia pe la ora 15. Rafturile parcate de cu seara pe malul de langa camping au inceput cate unul, cate doua sa o ia la vale.

Asa se cara bagaje "like a boss" :-)

Intr-un final am pornit si noi la vale. Eram curiosi ce ne asteapta pe ultima bucata, fiind singura pe care n-a mai fost niciunul dintre noi. Erau doar 15 km dar bosniacii si muntenegrenii o numesc (pe dumneaei, bucata) Rock'n'Roll. N-a trecut prea mult si am aflat si de ce:



Asa a inceput dansul. Primul repezis mai tare dar inca n-a facut bulbuci pe sub apa niciunul din noi. Dar situatia urma sa se schimbe. Urma adevaratul Rock'n'roll, o zona cu repezisuri de grad II si III si as indrazni sa zic chiar III+ pe alocuri. Repezisuri lungi pe care daca te rasturnai (de eskimo-roll nu se pune inca problema prin zone dinalea pt niciunul din noi) trebuia sa-ti feresti fundu' (sau curu' cum ii mai zicem noi) mai ceva decat intr-un club cu poponari necantati de mult ( you know what I mean?).







Am prins o serie de cateva repezisuri la care tot cate doi cadeam, ca secerati. Singura care n-a cazut deloc a fost Oana, lucru pentru care imi scot palaria inaintea ei.




Dupa o vreme am inceput sa citesc ingrijorare pe fetele tuturor, nu mai era chiar gluma. Cu fiecare rasturnare pierdeai energie din cauza apei reci si din cauza efortului de a iesi la mal si de a goli caiacul de apa (credeti-ma pe cuvant ca inotul in curent nu-i ca inotul in piscina la UBB sau la Aquina). Eram ingrijorati ca in ritmul asta nu mai ajungem la ora stabilita sau chiar o tinem tot intr-o rasturnare pana seara.
La urmatorul repezis, Buk Zelena, Dirigu s-a dat jos si a prospectat putin zona pentru ca nu prea se vedea, pe dupa bolovanii uriasi, ce ne asteapta. Cam asta ne astepta pe prima bucata a repezisului:



Cu o prospectare buna a zonei, si cu cate-un morcov in fund, suficient de mare incat sa fim atenti la fiecare bolovan, la fiecare groapa (da groapa) am trecut cu totii fara nici o victima si asta ne-a redat increderea ca putem s-o scoatem la capat si s-o scoatem in timp rezonabil.




Ne-am oprit sa ne odihnim putin pentru ca dansasem deja o tura buna de rock'n'roll. Tot aici m-am hotarat sa incerc ceea ce trebuia sa fie primul meu eskimo-roll filmat cu care m-as fi mandrit pana la adanci batraneti. Din cateva incercari partea cu eskimo-roll-ul am izbutit-o (cu toate ca Riot Edge-ul meu nu prea e facut el pentru asa ceva) dar partea cu filmatul n-a prea iesit. Din ceva motiv butonul camerei n-a declansat filmarea si eu am prestat fara sa stiu, doar pentru spectatori (telespectatorii trebuie sa mai astepte... stati tunati). Multumiti ca ne-a iesit eskimo-ul filmat (asa credeam noi) am luat-o din nou la vale:




N-am mai vazut atatea rafturi in viata mea (nici macar la televizor). Coborau tot cate 2, cate 3, cate 4. Ma gandeam ca plecasera aproape toate inainte noastra, dar se pare ca la Encijan ajungeau in continuu rafturi pe drum. Cred ca scot ceva banuti bosniacii si muntenegrenii din afacerea asta, dar cred ca o merita.


Oana cred ca incerca sa ma scufunde dar nu stiu de ce, sau poate doar ne oprisem sa-i stalkerim pe rafteri?

Riot Team Romania
(fo' da' haters, cum ar zice raperu')

Promit sa-l iau cu mine si-n alte tari pe unde-o sa mai padelez.

Repezisurile se mai domolesc si incep sa apara din nou peisaje de vis si noi incepem sa avem din nou curajul sa ne luam ochii de pe apa ca sa le privim.


Unul dintre ultimele repezisuri... stiam ca trebuie sa fim deja aproape de Šćepan Polje.

In departare se zareste podul de la Šćepan Polje, suntem ca si ajunsi. Am intarziat cam o ora dar nu prea ne punem problema ca Rade sa nu ne fi asteptat. Ne intrebam doar daca s-o fi enervat pe noi sau nu (Rade nu pare omul pe care sa-ti doresti sa-l enervezi).

Rade ne astepta intr-adevar la Šćepan Polje si parea bucuros sa ne vada intregi, ba ne-a asteptat si cu o cutie de prajiturele (gand bun i-a dat Bunu Dudu, pt ca eu deja eram putin flamand si ne mai astepta un drum de vreo 3 ore peste munti inapoi la campingul lui Rade).

Pana cand Rade i-a ajutat pe Dirigu' si Directoru' sa urce caiacele la sosea, eu am profitat de moment si l-am rugat pe Aurica sa mi-l dea pe Domnul Magnum al lui sa incerc un eskimo-roll cu un caiac de white water adevarat. Mi-a iesit cel mai fain roll de pana acum, atat de fain incat era sa ma rastorn pe partea cealalta. Din pacate si roll-ul asta a ramas nefilmat pentru ca intre timp murisera bateriile camerei video.

Šćepan Polje - granita dintre Muntenegru si Bosnia.

Rafterii continua inca putin pana aproape de confluenta cu raul Piva.

Bucuros ca am scapat intreg de pe Rock'n'Roll
Pe drumul de intoarcere parcurgem in sens invers canionul raului Piva, pe care ar fi frumos sa-l vizitam si de jos.

Ajungem la un lac de acumulare, tot pe raul Piva, care oricat de frumos ar parea ma face sa ma gandesc ce frumos ar fi daca n-ar exista, sa fi ramas el canion intreg asa cum l-a lasat Bunu Dudu.



Ne bucuram ca niste copii pentru ca Rade s-a oprit la o carciuma (pe platoul dintre cele doua canioane) si ne cumpara bere baietilor si suc Oanei.


Cred ca e demn de mentionat faptul ca masina lui Rade are aprox. 450.000 de km (ni i-a aratat pe ceas)  si el a luat-o cu vreo 150.000 de km (ma intrebam cat o fi avut reali). Si batranica ne-a dus spre casa asa incarcati cum eram aprox 150 de km majoritatea pe serpentine (stiu, ca romani nu va prea puteti imagina asa ceva, dar aveti incredere in mine, muntenegrenii au astfel de drumuri).

A urmat o bucata de drum cu niste peisaje montante pe care prefer sa va las sa le admirati fara a fi bruiate de comentariile mele:







Dupa un drum foarte foarte frumos dar si obositor, am ajuns din nou la campingul Eko Oaza, la Rade. Bineinteles ca Rade nici nu ne-a lasat sa dam jos caiacele inainte sa o trimita pe Sanya (fiica lui) dupa sticla rece de slibovica si paharele. La Rade nimeni nu scapa fara sa bea macar un shtampel (cum ii zicem noi maramuresenii) de slibovica.
Pana cand am despachetat noi, sotia lui Rade ne-a pregatit inca o cina care nu mai are nevoie de descriere si am incheiat din nou seara cu povesti si glume la un pahar de bere/vin.

</day three>

Dimineata urmatoare am impachetat, am luat micul dejun, ne-am luat ramas bun de la gazdele noastre (cu promisiunea ca revenim) si am plecat la drum spre casa.


(Pictures courtesy of Hibiscussport , Oana Achim & Dragos Cristea)